The show must go on. Eat this, Făt Frumoase!

În manualele de jurnalistică din care învață ziariștii de mîine ar fi trebuit introdus demult un nou capitol. Un capitol de compensare printr-un act de bunăvoință a unei fărădelegi la care mulți sunt martori fără să vrea, inconștienți de imensitatea acestei scăpări epice. Titlul bichirian. Pentru cine n-are urechi de văzut și ochi de auzit, a se lectura mandatoriu și nu facultativ, de prin tabloidele autohtone. Bichire, ce-ți mai plac titlurile tale!

Probabil mulți dintre cei ce vor acosta pe paginile acestui blog aflat încă la începuturi, se vor întreba ce dracu' au vrut să zică autorii cînd au zis Fango și Mango. E irelevant să te mai întrebi, fraiere. Crede în pana mea și nu cerceta slovele publicate. În pana mea. Fango e yin, mango e yang. Ce contează pentru voi titlul blogului pe care de acum încolo îl veți frecventa cu sfințenie și vă veți simți la fel de prost dacă îl veți uita a citi într-o zi, cel puțin la fel de prost precum vă simțeați, vitelor, în clasele primare, cînd vă copiați tema la mate în pauza mare de la tocilarul pe care tot voi îl batjocoreați în restul pauzelor mici.

Acum că ne-am făcut încălzirea, ar trebui firesc, să intrăm și-n pîine. Neo spunea că i-ar surîde ideea de a fornica animalic niște englezoaice obeze și bete nu neapărat în ordinea numerelor de pe tricou, în pauza dintre game-urile lungi și plicticoase ale vreunui meci obscur de snooker, în buda mizeră și obscură dintr-un și mai obscur club de snooker din înnoratul Newcastle. Eu nu că l-aș susține într-un astfel de demers pueril și cît se poate de realizabil (calculînd aici gradul de disponibilitate al femelelor anglo-saxone), dar cu siguranță aș fi acolo pentru a consemna întru eternitate odioasa orgie printr-un file video postat pe youtube care ar bate la fundul gol la accesări orice videoclip de-al lui Bieber și care cu siguranță l-ar face pe Chirilă să se lase de muzică și actorie și să se angajeze într-un efort ecologic și organic de a planta salcie energetică undeva pe malul românesc al Prutului, în județul uitat de Dumnezeu, Botoșani. Dixit, Neo să-mi spui cînd faci rezervările la Wizz Air pentru un two way ticket, Băniasa-Newcastle.

Nici vorbă, dacă Neo va atrage inimile fanelor prin postări filozofice și pline de tîlc metaforic, subsemnatul le va zdrobi sufletele prin stilul său barbar și detestabil de a se căca pe cireașa de pe tort. Viața e de căcat și merită trăită. Să vedem cum ieșim din evoluție măcar..

Neo ai legătura. Dar pînă să-ți rupi din nou gîtul în butoiul cu melancolie, să-i dăm Chirilă-ului ce-i al Cezarului și să încercăm să vedem ce a vrut să zică autorul cînd l-a luat la pule pe bietul Făt-Frumos:

Newcastle... The Toon Army!

Astazi sunt putin trist. Am jurat ca n-am sa incep nici un post cu "astazi" si totusi, iata-ma...
Toata ziua am fost plouat. Parca cineva m-a aruncat intr-un butoi mare cu gelatina. Mi s-a prins in par - gelatina - si m-a transformat intr-o mare guma de mestecat. Singurul sens pe care pot sa-l gasesc este ca oamenii nu pot trai fara alti oameni, dar jur ca am sa incerc! Am sa-mi dedic existenta gasirii unui moment in care pot sa ma evaporez. In care sa ma transform intr-o picatura de apa adica, pentru ca doar ele se pot evapora. O sa ma duc in Newcastle. O sa-mi inchiriez o camera aproape de mare. Mereu am urat marea, dar acolo o sa-mi placa. E frig mereu, ploua des si valurile au 20 de metri. Ideal. O sa invat sa vorbesc "geordie" si o sa ma duc sa beau singur la pub. Bere neagra si rea. N-am baut niciodata, dar cred ca e rea de tot. O sa ma duc si o sa beau in fiecare zi. De doua sau trei ori duminica. Mai ales daca e soare. O sa ma duc la meciurile echipei lor, o sa-mi tatuez "toon army" pe antebrat si o sa traiesc asa pana o sa uit cine sunt si de ce exist. O sa fac asta pana cand nu voi mai recunoaste pe nimeni si nimeni nu ma va mai recunoaste cu barba mea mare si parul meu scurt. O sa lipsesc tuturor o vreme. Apoi am sa lipsesc doar unora iar in cele din urma nu voi mai lipsi decat unei singure persoane si mi-e teama ca nu e cea careia as vrea sa ii lipsesc. Mi-as mai lipsi doar mie. Si as plange in fiecare seara, chinuindu-ma sa opresc totul si sa ma scurg pe podea ca intr-un film prost. Si n-am sa pot si a doua zi o voi lua de la capat. Eu si James Blunt. Asa sunt si astazi. Asa am fost si ieri. Doar ca nu eram in Newcastle. Eram in Brasov. Si maine tot in Brasov voi fi. Nu singur, dar singur. Eu si James Blunt.

And the snow will melt...

Incep sa ma intreb de ce scriu doar cand sunt suparat, abatut sau melancolic. Cred ca se intampla asa din cauza ca asta e starea mea naturala si ca astea sunt momentele in care sunt cu adevarat eu. De obicei iarna imi place. E lumina multa, si cred ca d-aia. Citisem prin liceu ca leacul pentru depresie este sa stai in fata unui ecran luminos cateva ore pe zi... si lumina se va transforma in magie si toate problemele vor disparea si tu vei fi iarasi... vei fi iarasi! Zapada de afara ar trebui sa actioneze, deci, ca un imens ecran luminos. Ar trebui sa-si faca odata treaba si sa ma scoata din "transa" asta distructiva. Am facut si poze in scopul asta, dar evident ca nu au ajutat cu nimic, pentru ca nu trebuie sa luam "de bun" tot ce citim in liceu. Cu siguranta as putea sa imi revin si cu siguranta as putea sa gasesc un sens in toata nebunia asta, dar nu vreau. Vreau doar sa beau un ceai si sa ma complac in a-mi aduce aminte de toate lucrurile pe care le-am avut candva si pe care le-am pierdut. De toate iernile albe si dese care mi-au inconjurat existenta de lumina si bucurie. Culmea... lucrurile frumoase s-au intamplat doar atunci cand nu era lumina...

Der, die, das

Afara e foarte, foarte frig, dar nu e asta motivul pentru care tremur. As vrea sa stiu exact ce m-ar putea calma, dar mi-e si frica sa intreb shamanul din mine. Parca m-as vedea ascuns deja dupa o perdea de fum atat de gros incat nimeni sa nu ma mai vada niciodata. Stiu ca-mi va fi dor de ei, dar stiu si ca lor nu le va fi dor de mine. Sau, in loc de "va", puneam "ar". E mai corect asa, pentru ca asta nu s-ar putea intampla niciodata. E greu sa te detasezi de anumite lucruri, dar atunci cand iti pui ceva in minte, trebuie sa poti s-o faci. TREBUIE! E groaznic daca nu reusesti. Ramani ancorat ca o epava pe un recif de corali de langa o insula. Sa te insulte toti necioplitii care au impresia ca pot inota pana la tine. Ce patetic!

Inainte, cand eram in liceu, ma gandeam ca cel mai dur lucru ar fi sa dispar cu totul din lumea celor care au tinut vreodata, macar putin, la mine. Ca le va fi dor de mine si ca vor muri fara imaginea mea, dar acum stiu ca asta e imposibil. E ca si cum m-as apuca sa-mi fac poze prin cluburi si sa le urc pe hi5. E exact acelasi lucru, dar invers. Tot ala e rezultatul. Trebuie gasit un oarecare echilibru, dar sa fiu al naibii daca stiu cum sa fac asta!

Mai departe totul ar trebui sa fie linistit. Te-ai calmat si te-ai relaxat. Dar nu poti. Nu ai cum! Trebuie sa treci prin toate fazele existentei si pana nu te cunosti cu adevarat pe tine, nu vei putea sa ii cunosti pe altii. Eu, acum, nici nu vreau sa cunosc pe nimeni. Poate ca asta e greseala.

Mama, daca recitesc ce am scris, ajung la concluzia ca prea dau sfaturi existentiale. Scrisul meu n-a evoluat cu nimic de cand am terminat clasa a 11-a. Ce patetic!

When you go will you have the guts to say

"I don't love you like I did Yesterday"?

Forever autumn

Lost in words.

     Zilele astea n-am fost tocmai eu. Daca stau sa analizez ce se intampla cu mine, n-ajung prea departe. Parca am un blocaj la creier pe care nu pot sa-l depasesc. Din cauza ca n-am pus virgula in fraza precedenta, rezulta ca nu pot sa-mi depasesc creierul si cred ca exact asta e problema.

     Tind sa ma indrept spre o mediocritate in gandire si o rutina in activitati care ma va darama, fara indoiala, foarte curand. Nu stiu daca toamna e de vina sau daca eu sunt de vina sau daca cineva din jurul meu e de vina sau daca... nu stiu. Cert e ca-s dat peste cap rau de tot!

     Am revenit astazi la ceea ce m-a linistit mereu, dar nu am reusit decat sa ma agit si mai tare. Intr-o zi am sa termin cu toate tampeniile astea si o sa redevin pustiu' care stie sa zambeasca si care adora parfumul vantului rece venit de sus, de sus de tot! Intr-o zi... toate astea or sa fie iarasi ceva normal si atunci am sa ma trezesc dimineata si am sa respir mai adanc ca niciodata! Dar cand? Nu stiu... n-am idee. Si asta nu ma sperie. Nici macar nu ma ingrijoreaza. Tot ce stiu e ca daca ajungem sa ne gandim prea mult, nu mai reusim niciodata sa facem nimic. Asa ca ma eludez. Ma gandesc la altii... ma gandesc la anumite lucruri care ma supara si la esente care ma deranjeaza. Fac orice ca sa nu ma gandesc la mine. Si nu reusesc sa scap. Ajung, implacabil, pustiu' fraier, luat de multi drept infatuat, bleg pe alocuri si incins prea tare de un eveniment care il face sa isi piarda ratiunea. De fiecare data.

      Cel mai nasol e cand iti dai seama ca desi peste tine au trecut niste momente, niste ani si niste faze, tot nu reusesti sa depasesti stari care te deruteaza. Fuckin' shit!

Mi-e foame. Ma opresc aici.

Io che amo solo te

Cateodata nu reusesc sa inteleg de ce imi pierd ideile pe drum. Tremur la ideea ca se intampla din cauza asaltului pe care il indur continuu din partea mea. Ma atac singur de un milion de ori pe zi, in ideea ca poate am sa reusesc sa ma autodistrug. Voluntar, intentionat si fara sens. Iarasi. Pauza. Mi-a fugit ideea de sub mine. De prea multe ori in viata asta am uitat sa pun punct. Am continuat ideile fara sa vreau sa ma opresc. Ba nu. Fara sa reusesc sa ma opresc. Ca de vrut, sigur am vrut.

Ieri m-am oprit, pentru prima data dupa multe vreme, si am pus un punct. Mare si cu bold. Asta a generat o constructie foarte ciudata. Parca eram un extraterestru mic, cu capu' mare. Asa eram eu. Cu punctu' meu absurd. Niciodata un punct n-a generat atatea zambete si niciodata un punct, foarte serios, altfel, n-a fost luat mai mult in deradere. De altii. Pentru ca nimeni nu credea ca eu si punctul meu gigantic suntem unul. Nu ma mai vazuse nimeni cu vreun punct. Pana acum fusesem doar eu. "Si totusi... nu e chiar asa absurd... uite, daca ma uit din profil... parca arata bine". Imi spuneam asta fara sa ma uit din profil si fara sa am o oglinda in fata careia sa ma stramb (dar asta e alta poveste, pentru un public mai putin matur).

De la capat: care era faza de mai sus cu punctu'?

----pauza de saxofon care jeleste----

Senza Parole

Incep de cele mai multe ori prin a ma opri. Cred ca e romaneste sa fac asa. De cand suntem mici invatam sa luptam cu munca si cu intelectul. Ne place sa lenevim si ne place sa ne gandim cel mai mult la pacea pe care ne-o da zacutul in fata televizorului. Indiferent daca e sau nu ceva relevant de vazut. Noi ne uitam. Asta stim cel mai bine sa facem. La fel, m-am decis sa scriu in blog-ul asta pentru ca nu vreau sa spun mare lucru nimanui. Vreau sa fiu eu, cu mine. Nu vreau sa fac "trafic" si nu vreau sa priemsc comment-uri. De altfel, am luat hotararea ca majoritatea posturilor mele sa fie ascunse. N-am sa pun adresa blog-ului la status pe mess (pentru ca nu prea stau pe mess) si n-am sa incerc sa imi dau cu parerea in lucruri care nu ma privesc.

Asta, cel putin, e teoria. Cu siguranta, insa, lucrurile vor sta dramatic altfel.

N-am de gand, totusi, sa ma prezint. Cine sunt, e mai putin relevant. Pana la urma, fiecare dintre cei care scriu aici au o identitate. Si sunt atatea identitati, incat lumea e exasperata de blog-uri si de fitze. Nu mai rezista la atata "libertate de exprimare". E ca lupta aia stearpa impotriva incalzirii globale, lupta impotriva blog-urilor. Fraza precedenta a vrut sa fie o inversiune. Evident, n-a iesit. Dar lui Barricco cum pot sa-i iasa de fiecare data?

Cert e ca am ales un moment prost sa-mi fac blog. N-am inspiratie si n-am nervii necesari. La propriu. Trebuie sa fiu nervos, agitat, frustrat sau melancolic ca sa pot scrie cat-de-cat citibil. Dar nu-s nici una dintre astea acum. Mai mult, sunt plictisit. Si, in orice, daca vine plictiseala... trebuie sa fugi! In cazul meu, fug de scris! Si ma opresc la a asculta daca ceva din mine propune sa misc vreun deget spre publicarea acestui prim mesaj, pe care il vor citi doar cei care vor fi citit (ah, future in the past! :P) alte posturi, ulterioare.

Acum, Jovanotti - Fango