Senza Parole

Incep de cele mai multe ori prin a ma opri. Cred ca e romaneste sa fac asa. De cand suntem mici invatam sa luptam cu munca si cu intelectul. Ne place sa lenevim si ne place sa ne gandim cel mai mult la pacea pe care ne-o da zacutul in fata televizorului. Indiferent daca e sau nu ceva relevant de vazut. Noi ne uitam. Asta stim cel mai bine sa facem. La fel, m-am decis sa scriu in blog-ul asta pentru ca nu vreau sa spun mare lucru nimanui. Vreau sa fiu eu, cu mine. Nu vreau sa fac "trafic" si nu vreau sa priemsc comment-uri. De altfel, am luat hotararea ca majoritatea posturilor mele sa fie ascunse. N-am sa pun adresa blog-ului la status pe mess (pentru ca nu prea stau pe mess) si n-am sa incerc sa imi dau cu parerea in lucruri care nu ma privesc.

Asta, cel putin, e teoria. Cu siguranta, insa, lucrurile vor sta dramatic altfel.

N-am de gand, totusi, sa ma prezint. Cine sunt, e mai putin relevant. Pana la urma, fiecare dintre cei care scriu aici au o identitate. Si sunt atatea identitati, incat lumea e exasperata de blog-uri si de fitze. Nu mai rezista la atata "libertate de exprimare". E ca lupta aia stearpa impotriva incalzirii globale, lupta impotriva blog-urilor. Fraza precedenta a vrut sa fie o inversiune. Evident, n-a iesit. Dar lui Barricco cum pot sa-i iasa de fiecare data?

Cert e ca am ales un moment prost sa-mi fac blog. N-am inspiratie si n-am nervii necesari. La propriu. Trebuie sa fiu nervos, agitat, frustrat sau melancolic ca sa pot scrie cat-de-cat citibil. Dar nu-s nici una dintre astea acum. Mai mult, sunt plictisit. Si, in orice, daca vine plictiseala... trebuie sa fugi! In cazul meu, fug de scris! Si ma opresc la a asculta daca ceva din mine propune sa misc vreun deget spre publicarea acestui prim mesaj, pe care il vor citi doar cei care vor fi citit (ah, future in the past! :P) alte posturi, ulterioare.

Acum, Jovanotti - Fango