Io che amo solo te

Cateodata nu reusesc sa inteleg de ce imi pierd ideile pe drum. Tremur la ideea ca se intampla din cauza asaltului pe care il indur continuu din partea mea. Ma atac singur de un milion de ori pe zi, in ideea ca poate am sa reusesc sa ma autodistrug. Voluntar, intentionat si fara sens. Iarasi. Pauza. Mi-a fugit ideea de sub mine. De prea multe ori in viata asta am uitat sa pun punct. Am continuat ideile fara sa vreau sa ma opresc. Ba nu. Fara sa reusesc sa ma opresc. Ca de vrut, sigur am vrut.

Ieri m-am oprit, pentru prima data dupa multe vreme, si am pus un punct. Mare si cu bold. Asta a generat o constructie foarte ciudata. Parca eram un extraterestru mic, cu capu' mare. Asa eram eu. Cu punctu' meu absurd. Niciodata un punct n-a generat atatea zambete si niciodata un punct, foarte serios, altfel, n-a fost luat mai mult in deradere. De altii. Pentru ca nimeni nu credea ca eu si punctul meu gigantic suntem unul. Nu ma mai vazuse nimeni cu vreun punct. Pana acum fusesem doar eu. "Si totusi... nu e chiar asa absurd... uite, daca ma uit din profil... parca arata bine". Imi spuneam asta fara sa ma uit din profil si fara sa am o oglinda in fata careia sa ma stramb (dar asta e alta poveste, pentru un public mai putin matur).

De la capat: care era faza de mai sus cu punctu'?

----pauza de saxofon care jeleste----