The show must go on. Eat this, Făt Frumoase!

În manualele de jurnalistică din care învață ziariștii de mîine ar fi trebuit introdus demult un nou capitol. Un capitol de compensare printr-un act de bunăvoință a unei fărădelegi la care mulți sunt martori fără să vrea, inconștienți de imensitatea acestei scăpări epice. Titlul bichirian. Pentru cine n-are urechi de văzut și ochi de auzit, a se lectura mandatoriu și nu facultativ, de prin tabloidele autohtone. Bichire, ce-ți mai plac titlurile tale!

Probabil mulți dintre cei ce vor acosta pe paginile acestui blog aflat încă la începuturi, se vor întreba ce dracu' au vrut să zică autorii cînd au zis Fango și Mango. E irelevant să te mai întrebi, fraiere. Crede în pana mea și nu cerceta slovele publicate. În pana mea. Fango e yin, mango e yang. Ce contează pentru voi titlul blogului pe care de acum încolo îl veți frecventa cu sfințenie și vă veți simți la fel de prost dacă îl veți uita a citi într-o zi, cel puțin la fel de prost precum vă simțeați, vitelor, în clasele primare, cînd vă copiați tema la mate în pauza mare de la tocilarul pe care tot voi îl batjocoreați în restul pauzelor mici.

Acum că ne-am făcut încălzirea, ar trebui firesc, să intrăm și-n pîine. Neo spunea că i-ar surîde ideea de a fornica animalic niște englezoaice obeze și bete nu neapărat în ordinea numerelor de pe tricou, în pauza dintre game-urile lungi și plicticoase ale vreunui meci obscur de snooker, în buda mizeră și obscură dintr-un și mai obscur club de snooker din înnoratul Newcastle. Eu nu că l-aș susține într-un astfel de demers pueril și cît se poate de realizabil (calculînd aici gradul de disponibilitate al femelelor anglo-saxone), dar cu siguranță aș fi acolo pentru a consemna întru eternitate odioasa orgie printr-un file video postat pe youtube care ar bate la fundul gol la accesări orice videoclip de-al lui Bieber și care cu siguranță l-ar face pe Chirilă să se lase de muzică și actorie și să se angajeze într-un efort ecologic și organic de a planta salcie energetică undeva pe malul românesc al Prutului, în județul uitat de Dumnezeu, Botoșani. Dixit, Neo să-mi spui cînd faci rezervările la Wizz Air pentru un two way ticket, Băniasa-Newcastle.

Nici vorbă, dacă Neo va atrage inimile fanelor prin postări filozofice și pline de tîlc metaforic, subsemnatul le va zdrobi sufletele prin stilul său barbar și detestabil de a se căca pe cireașa de pe tort. Viața e de căcat și merită trăită. Să vedem cum ieșim din evoluție măcar..

Neo ai legătura. Dar pînă să-ți rupi din nou gîtul în butoiul cu melancolie, să-i dăm Chirilă-ului ce-i al Cezarului și să încercăm să vedem ce a vrut să zică autorul cînd l-a luat la pule pe bietul Făt-Frumos:

Newcastle... The Toon Army!

Astazi sunt putin trist. Am jurat ca n-am sa incep nici un post cu "astazi" si totusi, iata-ma...
Toata ziua am fost plouat. Parca cineva m-a aruncat intr-un butoi mare cu gelatina. Mi s-a prins in par - gelatina - si m-a transformat intr-o mare guma de mestecat. Singurul sens pe care pot sa-l gasesc este ca oamenii nu pot trai fara alti oameni, dar jur ca am sa incerc! Am sa-mi dedic existenta gasirii unui moment in care pot sa ma evaporez. In care sa ma transform intr-o picatura de apa adica, pentru ca doar ele se pot evapora. O sa ma duc in Newcastle. O sa-mi inchiriez o camera aproape de mare. Mereu am urat marea, dar acolo o sa-mi placa. E frig mereu, ploua des si valurile au 20 de metri. Ideal. O sa invat sa vorbesc "geordie" si o sa ma duc sa beau singur la pub. Bere neagra si rea. N-am baut niciodata, dar cred ca e rea de tot. O sa ma duc si o sa beau in fiecare zi. De doua sau trei ori duminica. Mai ales daca e soare. O sa ma duc la meciurile echipei lor, o sa-mi tatuez "toon army" pe antebrat si o sa traiesc asa pana o sa uit cine sunt si de ce exist. O sa fac asta pana cand nu voi mai recunoaste pe nimeni si nimeni nu ma va mai recunoaste cu barba mea mare si parul meu scurt. O sa lipsesc tuturor o vreme. Apoi am sa lipsesc doar unora iar in cele din urma nu voi mai lipsi decat unei singure persoane si mi-e teama ca nu e cea careia as vrea sa ii lipsesc. Mi-as mai lipsi doar mie. Si as plange in fiecare seara, chinuindu-ma sa opresc totul si sa ma scurg pe podea ca intr-un film prost. Si n-am sa pot si a doua zi o voi lua de la capat. Eu si James Blunt. Asa sunt si astazi. Asa am fost si ieri. Doar ca nu eram in Newcastle. Eram in Brasov. Si maine tot in Brasov voi fi. Nu singur, dar singur. Eu si James Blunt.

And the snow will melt...

Incep sa ma intreb de ce scriu doar cand sunt suparat, abatut sau melancolic. Cred ca se intampla asa din cauza ca asta e starea mea naturala si ca astea sunt momentele in care sunt cu adevarat eu. De obicei iarna imi place. E lumina multa, si cred ca d-aia. Citisem prin liceu ca leacul pentru depresie este sa stai in fata unui ecran luminos cateva ore pe zi... si lumina se va transforma in magie si toate problemele vor disparea si tu vei fi iarasi... vei fi iarasi! Zapada de afara ar trebui sa actioneze, deci, ca un imens ecran luminos. Ar trebui sa-si faca odata treaba si sa ma scoata din "transa" asta distructiva. Am facut si poze in scopul asta, dar evident ca nu au ajutat cu nimic, pentru ca nu trebuie sa luam "de bun" tot ce citim in liceu. Cu siguranta as putea sa imi revin si cu siguranta as putea sa gasesc un sens in toata nebunia asta, dar nu vreau. Vreau doar sa beau un ceai si sa ma complac in a-mi aduce aminte de toate lucrurile pe care le-am avut candva si pe care le-am pierdut. De toate iernile albe si dese care mi-au inconjurat existenta de lumina si bucurie. Culmea... lucrurile frumoase s-au intamplat doar atunci cand nu era lumina...